Pagini

joi, 7 martie 2013

Taina

  Cand a murit bunica, pentru bunicul meu s-a naruit o lume, o lume tesuta cu firele nenumarate ale intamplarilor vietii inca din adolescenta. Se zbatuse cu frenezie salbatica s-o tina in viata... o zi... o ora... o clipa in care s-o mai stie acolo, chiar daca nu mai era constienta de prezenta lui. Si totusi, intr-o dimineata s-a stins asa cum adoarme un copil, frumos si cuminte, lasandu-se pe aripile primelor raze de soare. Abia atunci am citit in ochii lui acea taina a impreuna-vietuirii pe care, in putinele momente petrecute impreuna fusesem prea grabita, prea absorbita de aventurile propriei existente pentru a o observa. Fusese un dans frumos, o impreuna-plonjare in valurile unei vieti care in aparenta ei banalitate crease pentru ei doi un univers tainic, care ii mentinuse uniti chiar si atunci cand furtunile inerente oricarei existente ii aruncase in directii opuse. Totusi, gasisera o modalitate de a se regasi de fiecare data - dorisera sa se regaseasca, urmand cantecul unic creat de ei insisi clipa de clipa.
  Priveam cu o noua uimire un om banal, un om care isi dusese viata monoton, fara sa se faca remarcat, cuminte in banca pe care universul i-o croise. Reusise mai mult, mult mai mult decat mine, care ma zbateam sa aflu mai multe, sa cunosc, sa disec fiecare atom al universului si totusi nu intelegeam, nu auzeam cantecul tesut de propria mea existenta. Poate ca divinitatea ne ofera lectia relatiilor nepotrivite pentru a invata sa ne ascultam propriul cantec, pentru a deprinde ritmul in care sufletul nostru vibreaza si a-l urma. Si abia atunci cand il aflam gasim acea persoana care vibreaza in acelasi ritm si ne incepem propriul dans. Mai apoi trebuie sa ne si dorim sa sustinem acest dans, sa ni-l amintim in acele momente cand muzica inceteaza in zgomotul haotic al lumii. Si cat de greu poate fi uneori sa ne amintim propriul ritm... Este unul dintre miracolele nebagate in seama, create de cei mici si simpli.
  Ma uitam la cuplurile din jur incercand sa vad cati dansau in acelasi ritm... majoritatea erau trecuti de prima tinerete, oameni frumosi care isi mentineau cu dibacie ritmul. Prea putini tineri insa...prea putini isi pastrau ritmul, aruncati de colo - colo de iuresul neintrerupt al unui cotidian agitat. Printre acestia ma aflam si eu. Si m-am intrebat de unde trebuie sa incep, care este misterul acestei impreuna-vietuiri? Nu era nevoie de acte de bravura, nici de printi pe cai albi, printese inchise in turnuri prea inalte, ci doar de atentie, de dorinta sincera de a crea un dans al meu, unic. Treptat, am inceput sa ma intorc catre mine, catre ungherul parasit in care vibra stins cantecul meu si sa-l las sa se auda, sa-si croiasca un drum prin mine. Si mai apoi sa-l las sa se auda in afara mea, daruindu-se celor din jur.
  Lasandu-ne liber propriul cantec reusim sa-i intalnim pe cei asemeni noua si sa dansam impreuna pe ritmurile pe care le recunoastem, deschizandu-ne spre sine si spre ceilalti in simplitate, cu curajul celui ce se lasa calauzit de muzica inimii.
Trimiteți un comentariu