Pagini

duminică, 20 aprilie 2014

Inima ce se trezeşte





Iubirea necondiţionată îţi vine în mod firesc. E în firea ta să simţi compasiune pentru tine însuţi şi pentru alţii. E în firea ta dorinţa de a întinde o mână şi de a alina un prieten. Iţi stă în fire să primeşti iubirea celor cărora le pasă de tine.

Nimic din toate acestea nu cere efort. Nimic din toate acestea nu cere învăţătură.
De ce, atunci, trăieşti atât de rar experienţa iubirii necondiţionate? Răspunsul s-ar putea să te surprindă. La început ai fost una cu Dumnezeu şi te-ai împărtăşit din atotputernicia Iubirii Sale. Nimic nu ţi-a fost imposibil. Dar, apoi, ai început să te întrebi ce s-ar întâmpla dacă ai crea separat de Dumnezeu?

Întrucât n-ai mai făcut-o niciodată înainte, nu erai prea sigur de tine. A apărut îndoiala şi te-ai întrebat: „Şi dacă ceva merge prost?”

Această îndoială a fost doar neliniştea separării, dar ea a dat naştere multor altor gânduri înfricoşătoare. Printre ele era şi acesta: „Dacă încurc lucrurile. Dumnezeu s-ar putea să Se supere pe mine şi să-mi retragă Iubirea Sa.” Iar acest gând a fost argumentul hotărâtor.

N-a durat mult ca de la acest gând să treci la trăirea experienţei de a te simţi vinovat şi deconectat de la prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu.

Bineînţeles că această separaţie a fost artificială şi autoimpusă, dar tu ai resimţit-o ca reală. Ai crezut în ea. Şi, astfel, tot ceea ce ai creat după aceea a fost rezultatul acestei credinţe: „Dumnezeu nu mă iubeşte. El este nemulţumit de mine. Nu sunt vrednic de Iubirea Sa.”

Şi, astfel, ai „căzut din graţie” în propria ta minte. Ai trecut de la a împărtăşi puterea omnipotentă a Iubirii lui Dumnezeu, la a-ţi fi frică de această Iubire. Un alt mod de a spune aceasta este că ţi s-a făcut frică de propria-ţi putere creatoare şi ai ascuns-o, ca să nu mai dai de ea. Ai încetat să fii un creator şi ai devenit o victimă. Ai încetat să fii o cauză şi ai devenit un efect. Cu alte cuvinte, ai întors realitatea pe dos. Ai făcut ca Iubirea să fie înfricoşătoare. Când te simţi separat, e greu să-ţi aduci aminte cum era înainte de separare.

Aceasta pare a fi dilema care îţi este caracteristică. Pentru a-ţi găsi calea de întoarcere la Dumnezeu, trebuie să-ţi reconstitui paşii şi să-ţi dai seama că „separaţia” a fost opţiunea ta, nu a Lui. Ai pus întrebarea: „Ce ar fi dacă abuzez de această putere?” Apoi. ai continuat prin a face o lume în care puterea ta era înfricoşătoare.

Nu te-ai oprit ca să aştepţi răspunsul lui Dumnezeu la îndoiala şi frica ta. Dacă ai fi ascultat răspunsul Lui, ai fi auzit cam aşa: „Tu eşti iubit fără condiţii. Nu îmi voi retrage niciodată Iubirea Mea pentru tine. Numai amintindu-ţi că eşti iubit, poţi acţiona într-un mod iubitor.”

Dacă ai fi ascultat răspunsul lui Dumnezeu, visul tău despre separaţie s-ar fi sfârşit. Căci răspunsul lui Dumnezeu contestă instantaneu presupunerea ta că nu eşti iubit.

Această presupunere e ideea nevrotică originară.
Orice victimizare începe cu această idee. Nu poţi gândi lucruri „rele” şi nu poţi comite fapte „rele”, decât dacă crezi că eşti „nedemn de iubire”. Orice atac porneşte din această unică presupunere.

Adam şi Eva şi-au pus şi ei întrebarea „ce-ar fi dacă ... „Ce-ar fi dacă aş mânca din măr şi aş deveni la fel de puternic ca Dumnezeu?” Ei de asemenea, şi-au dat propriul răspuns înfricoşător, au simţit ruşinea şi s-au ascuns de Dumnezeu. Tu pui aceeaşi întrebare, chiar acum. Mesteci acelaşi măr. Te joci şi tu de-a v-aţi ascunselea cu Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce menţine experienţa ta de victimă e jocul continuu de a pune această întrebare şi de a răspunde la ea.

În lumea plăsmuită de tine, eşti fie o victimă, fie un torţionar. Pe măsură ce treci prin aceste roiuri, vezi că e mică diferenţa între ele. Victima are nevoie de torţionar şi viceversa. Problematica răului nu apare până când nu te îndoieşti de propria ta vrednicie de a oferi şi de a primi iubire.

Aceasta este starea ta existenţială. Te îndoieşti că eşti vrednic de iubire ... tu şi oricine altcineva din lumea ta. Acum apare alegerea, singura alegere pe care trebuie s-o faci: ai de gând să răspunzi tu însuţi la întrebarea „sunt eu vrednic de iubire?”, sau ai de gând să aştepţi să auzi răspunsul lui Dumnezeu? Este chiar aşa de simplu: ai de gând să-L laşi pe Dumnezeu să-ţi corecteze presupunerea originară eronată, sau ai de gând să accepţi această presupunere ca pe un adevăr şi să-ţi clădeşti întreaga viaţă pe baza ei?

Nu e niciodată prea târziu să te opreşti din mestecatul mărului. Nu e niciodată prea târziu să-ţi dai seama că răspunsul tău la propriul tău interogatoriu înfricoşător este nesatisfăcător. Nu e niciodată prea târziu să te întorci către Dumnezeu şi să spui: „Dumnezeule! Răspunsul meu mi-a umplut mintea de frică. Răspunsul meu mi-a adus în viaţă numai durere şi luptă. Trebuie că este răspunsul greşit. Vrei, Te rog, să mă ajuţi să găsesc altul?”

Vezi tu, viaţa ta spirituală pe pământ nu începe până când nu pui această întrebare. Nu contează ce religie ai. Nu contează care este statutul tău social sau economie.

Fiecare dintre voi va ajunge la un punct în viaţa sa când va fi gata să conteste propriile sale credinţe şi presupuneri false. Iar acesta e începutul vindecării voastre şi restaurarea puterii voastre şi a rostului vostru.

Îndoiala de propria îndoială, negarea propriei negativităţi reprezintă punctul de cotitură, sfârşitul coborârii în materie şi începutul înălţării la Cer. Ele reprezintă reînnoirea parteneriatului tău cu Dumnezeu, Noul Legământ. Nu poţi fi un partener al lui Dumnezeu, atât timp cât te vezi pe tine sau pe oricine altcineva ca pe o victimă ghinionistă. Noul Legământ îţi cere să recunoşti împărăţia lui Dumnezeu în propria ta inimă. Este un alt mod de a spune că respingi ideea că Dumnezeu este separat de tine.

Respingi ideea că nu meriţi să fii iubit sau că semenul tău este nedemn de iubire. Respingi ideea răului ca pe o idee creată în frică. Respingi ideea că puterea lui Dumnezeu poate fi batjocorită.

Noul Legământ este acceptarea răspunsului lui Dumnezeu la întrebarea „Ce ar fi dacă ...?” El este începutul propriei tale mântuiri şi începutul primirii de către oameni a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

A fost odată ca niciodată un moment în care ai respins parteneriatul tău creativ cu Dumnezeu. Acum eşti gata să-l revendici din nou. A fost odată ca niciodată un moment în care ţi-a surâs ideea că ai putea fi nevrednic de iubire în ochii lui Dumnezeu.

Acum îţi revendici eterna ta comuniune întru iubire cu El. Atunci când îl accepţi din nou pe Dumnezeu în viaţa ta, întregul tău mod de a trăi experienţa lumii şi a tuturor fiinţelor din ea se schimbă. Eşti tată şi mamă pentru fiecare copil ce îţi vine în cale, eşti fiu sau fiică pentru orice persoană mai în vârstă. Îi eşti prieten atât prietenului, cât şi celui lipsit de prieten. Îi eşti iubit atât celui care-şi aminteşte că este iubit, cât şi celui care a uitat acest lucru.

Nu există Ioc unde să nu fie necesară prezenţa ta iubitoare, cât şi mărturia despre Iubirea lui Dumnezeu. Totul strigă în gura mare că are nevoie de cuvintele tale blânde. Toţi ar bea din paharul care ţi-a astâmpărat ţie setea.

Visul nefericirii se sfârşeşte atunci când el e pus la îndoială şi respins. Dacă îţi pui la îndoială nefericirea, devii conştient de iubirea necondiţionată ce sălăşluieşte în inima ta. Dacă nu-ţi pui la îndoială nefericirea, trăieşti experienţa ei din ce în ce mai profund, până când ajungi în străfunduri. Asta, pentru că numai când ajungi acolo devii nemulţumit de propriile tale răspunsuri.

Nimeni nu poate forţa pe altul să devină conştient. În momentul în care este pregătit, fiecare individ trăieşte experienţa zădărniciei de a da şi a primi iubire condiţionată.

Fiecare persoană se cramponează de separare şi de control, până când durerea provocată de ea devine de nesuportat. Pragul durerii este diferit pentru fiecare individ în parte, dar toată lumea îi trece până la urmă.

Iată de ce îţi cer să nu predici altora, ci doar să-ţi extinzi iubirea asupra lor. Cei ce sunt gata s-o primească te vor urma şi îţi vor cere ajutorul. Cei care nu sunt gata, îşi vor continua călătoria fără să interfereze cu a ta. Un preot, un pastor, îi „păstoreşte” pe cei în nevoie. El extinde iubirea asupra celor care o cer, în tăcere sau în cuvinte. El nu bagă groaza în necredincioşi, folosind cuvinte sau concepte ce promit o mântuire viitoare.

Mântuirea este acum pentru cei ce vor să fie mântuiţi. Nu îi judeca pe ceilalţi, căci nu este al tău a judeca. Cei care ajung mai târziu în sânul Iubirii lui Dumnezeu nu sunt mai puţin vrednici decât cei care ajung mai devreme.

În adevăr, nu Dumnezeu este Cel Care te înalţă şi nici eu. Te înalţi tu însuţi, în măsura în care îţi aminteşti cât de vrednic eşti să fii iubit şi în măsura în care îţi accepţi rolul în planul lui Dumnezeu. Acceptarea omnipotenţei tale este imposibilă fără reconcilierea cu Dumnezeu. Căci toată puterea vine de la El. Iei parte la ea ca un partener egal ce te afli, dar nu poţi exercita niciodată această putere, fiind separat de El. Chiar şi în visul: „Ce ar fi dacă ... ?” nu te-ai putea niciodată separa total de Iubirea lui. În acel vis, ai trecut pragul durerii şi ai ales să tentorci.

Aşa se întâmplă cu fiecare dintre voi. Puterea lui Dumnezeu nu poate fi batjocorită. Ea poate fi respinsă, negată, ascunsă. Dar tot ceea ce înseamnă respingere, negare şi vină secretă are o limită. Adevărul poate fi distorsionat, dar nu poate fi niciodată complet eradicat sau negat. O luminiţă rămâne întotdeauna în cea mai profundă beznă. Iar acea luminiţă va fi întotdeauna găsită, atunci când apare dorinţa de a o găsi.

Tu, prietene, eşti eroul propriului tău vis. Eşti cel ce visează întunericul şi cel ce aduce lumina. Eşti deopotrivă ispititorul şi mântuitorul.

Vei ajunge să cunoşti asta, dacă nu o ştii deja.
În această dramă creată de tine însuţi, singura ta discuţie în contradictoriu este cu Dumnezeu. Ea pare să fie cu aproapele tău, dar nu e. Pomul binelui şi al răului creşte în propria ta minte. Şi, tot în propria ta minte, tu explorezi problema inegalităţii şi a batjocurii. Va veni o vreme când răspunsul tău şi răspunsul lui
Dumnezeu vor fi unul şi acelaşi. Şi, atunci, pomul binelui şi al răului se va transforma în pomul vieţii, indivizibil şi întreg. Iubirea nu va mai avea opus, ci se va extinde liberă în toate direcţiile.

Când cineva se apropie de tine, cineva care vrea să pună condiţii iubirii tale sau iubirii sale, îi vei spune: „Frate, eu am visat acest vis şi ştiu la ce duce. Duce numai la suferinţă şi moarte. Nu e drept cu nici unul dintre noi. Hai să punem la îndoiala presupunerile ce i-au dat naştere. Sunt încredinţat că, împreună, vom găsi o cale mai bună.”

Dacă te întrebi vreodată care este rostui tău aici pe pământ, citeşte, te rog, încă o dată paragraful de mai sus. Atunci îţi vei aminti că rostul tău este, pur şi simplu, să răspunzi la strigătul după iubire, oriunde l-ai auzi. Ceea ce nu e greu de făcut, dacă doreşti să-l faci. Nu se cer calităţi sau talente speciale. „Cum”-urile şi „de ce”-urile iubirii se rezolvă de la sine, de îndată ce păşeşti prin uşa ce se deschide în faţa ta.

Nu am spus niciodată că ar trebui să treci prin ziduri şi nici măcar că ar trebui să umbli pe apă. Am arătat doar spre uşa deschisă şi te-am întrebat dacă eşti gata să intri.

Şi asta este tot ce trebuie să-l întrebi pe aproapele tău. Cel care iubeşte în mod necondiţionat nu este niciodată ataşat de consecinţe. Oamenii vin şi pleacă şi nu vei şti niciodată de ce şi de unde. Despre unii vei crede că vor trece cu uşurinţă prin uşă, dar, dintr-o dată, vor face cale-ntoarsă. Alţii, despre care eşti convins că nu vor da cu ochii de uşă, vor trece pragul cu o uşurinţă neaşteptată.

Nu fi îngrijorat. Nu e deloc treaba ta cine vine şi cine pleacă. Legământul e făcut în fiecare inimă şi numai Dumnezeu ştie cine e gata şi cine nu. Să lăsăm cunoaşterea în seama Lui şi să ne punem, pur şi simplu, în slujba Sa. Viaţa curge mult mai liniştit atunci când facem Voia Sa. Iar încrezându-ne în El, inimile noastre debordează de iubire şi acceptare.

Astfel ajungem să cunoaştem că oferta de iubire este nelimitată. Ea nu are nici început, nici sfârşit. Toate limitările pământului sunt absorbite în iubirea neţărmurită a Cerului, pe măsură ce împărăţia lui Dumnezeu se instaurează în propriile noastre inimi.

Paul Ferrini
sursa:  http://intreadevarsiiluzie.blogspot.ro/2011/08/inima-ce-se-trezeste.html
Trimiteți un comentariu