Pagini

luni, 9 iunie 2014

Fragmente din poemele lui Khalil Gibran

Despre Rugăciune
Apoi un preot spuse:
„Despre Rugăciune vorbeşte-ne."
Iar el răspunse zicând:
„Voi vă rugaţi când sunteţi năpăstuiţi or în nevoie;
de ce nu v-aţi ruga şi-n plină bucurie,
şi-n zilele în care nimic nu vă lipseşte?
Căci rugăciunea e prelungirea sufletului în univers.
Şi dacă e o mângâiere să vă abandonaţi în univers
întunecimea,
atunci e-o încântare să revărsaţi şi
zorii.
Iar dac-atunci când sufletul vă cheamă la rugăciune
nu puteţi fi decât întunecaţi,
ar trebui să vă mai cheme o dată şi înc-o dată,
până-ntr-un ceas când veţi veni
zâmbind.
Prin rugăciune vă înălţaţi să-i întâlniţi în ceruri
pe cei care se roagă în aceeaşi clipă,
aceia pe care doar în rugăciune puteţi să-i întâlniţi.
Faceţi astfel ca vizita voastră în acel templu nevăzut să fie
întru bucurie şi dulce-mpărtăşire.
Căci dacă veţi intra în templu numai pentru a cere,
atunci nu veţi primi.
Iar dacă veţi intra ca să vă umiliţi,
nu vă veţi înălţa,
şi dacă veţi veni ca să cerşiţi un bun al altcuiva,
nu veţi fi auziţi.
În templul nevăzut e de ajuns doar să intraţi.
Nu pot să vă învăţ cum şi cu ce cuvinte ar trebui
să vă rugaţi.
Dumnezeu nu vă ascultă cuvintele decât dacă El însuşi vorbeşte prin voi.
Iar eu nu vă pot învăţa ruga mărilor şi a pădurilor,
şi-a munţilor.
Dar voi, ce v-aţi născut din munţi, păduri şi mări,
o veţi putea găsi în inimile voastre.
Şi de veţi asculta doar în încremenirea nopţii,
le veţi auzi murmurând în tăcere:
«Dumnezeule,  
Tu   care   eşti   sinele  nostru  cel înaripat,
voinţa Ta prin noi voieşte,
Dorinţa Ta prin noi doreşte,
Puterea Ta prin noi preschimbă nopţile noastre,
ce de la Tine sunt,
în zile care tot din Tine vin.
Nimica nu putem a-ţi cere,
căci tu ne cunoşti trebuinţele chiar înainte
ca ele să se nască-n noi:
De Tine avem nevoie,
iar dându-ne mai mult din Tine,
ne dai tot.»"


Despre Frumuseţe
Iar un poet îi spuse: „Vorbeşte-ne despre Frumuseţe."
„Cum aţi putea s-o căutaţi şi cum o veţi găsi
de nu v-ar fi ea însăşi drum şi călăuză?
Şi cum aţi şti să o descrieţi în cuvinte
dacă ea însăşi nu v-ar ţese vorba?
Cei răniţi şi necăjiţi spun:
«Frumuseţea e mângâiere şi căldură.
Ea trece printre noi întocmai unei tinere mame,
sfioasă parcă de propria-i splendoare.»
Şi-mpătimiţii spun:
«Nici vorbă, frumuseţea e mai degrabă înspăimântătoare şi năprasnică.
Precum furtuna, ea cutremură pământul de sub noi şi cerul de deasupra noastră.»
Cei obosiţi şi plictisiţi spun:
«Frumuseţea e în şoaptele suave.
Ea ne vorbeşte pe-nţeles.
Glasul ei se supune tăcerilor noastre
precum lumina palidă ce tremură în umbră.»
Dar cei neîmpăcaţi spun:
«I-am auzit ţipătul prin munţi,
şi glasul ei aducea cu sine sunetul copitelor,
şi bătaia aripilor,
şi răgetul leilor.»
Iar noaptea, paznicii cetăţii spun:
«Frumuseţea se va înălţa dinspre răsărit, odată cu zorile.»
Şi pe-nserat, cei ce trudesc, dar şi drumeţii spun:
«Am văzut-o pogorându-se de la ferestrele apusului.»
În toiul iernii cei troieniţi zic:
«Va veni odată cu primăvara, dansând printre dealuri.»
Iar în arşiţa verii, secerătorii spun:
«Am văzut-o dansând printre frunzele toamnei
şi-avea în păr chiar o şuviţă-nzăpezită.»
Toate acestea le-aţi rostit despre frumuseţe.
Şi totuşi nu despre frumuseţe aţi vorbit,
ci despre nevoi neîmplinite,
Iar frumuseţea nu-i o trebuinţă, ci un extaz.
Nu e o gură însetată, şi nici o mână-ntinsă
Ci mai degrabă e o inimă înflăcărată şi-un suflet
fermecat.
Nu e imaginea ce o vedeţi, nici cântecul ce-l auziţi,
Ci mai curând e o nălucă
ce vi se arată chiar de vă-nchideţi ochii,
şi-o muzică ce-o auziţi chiar de urechile vi le-astupaţi.
Nu este seva din scoarţa încreţită,
şi nici nu e aripa unei păsări răpitoare,
Ci mai degrabă-i o grădină de-a pururi înflorită
şi-o ceată îngerească plutind de-a pururi pe deasupra.
Oameni din Orfales,
frumuseţea este chiar viaţa,
atunci când viaţa îşi dezvăluie chipul său divin.
Voi înşivă sunteţi viaţa şi tot voi sunteţi vălul.
Frumuseţea-i veşnicia ce se contemplă pe sine în oglindă.
Dar voi sunteţi veşnicia şi, tot voi, oglinda."



Despre Religie
Şi un preot bătrân îi spuse:
„Vorbeşte-ne despre Religie."
Iar el zise:
„Vorbit-am oare astăzi şi despre altceva?
Oare nu e religie
fiece faptă
şi fiece moment de cugetare,
Dar ceea ce nu e nici faptă şi nici nu-i cugetare,
ci-i doar înmărmurire şi surpriză mereu izvorâtoare-n suflet,
chiar şi atunci când mâinile cioplesc în piatră or îi dau lemnului o formă?
Cine-ar putea să pună un hotar
între credinţă şi lucrarea sa,
între simţire şi îndeletnicire?
Şi cine ar putea să-şi rânduiască orele zicând:
«Aceasta-i pentru Dumnezeu,
cealaltă-i pentru mine însumi,
aceasta-i pentru suflet,
cealaltă pentru trup»?
Căci toate ceasurile voastre-s aripi
care zboară prin văzduh de la un suflet către altul.
Acela care-şi poartă pioşenia
doar ca pe un veşmânt de sărbătoare,
mai bine ar umbla făr'de veşminte.
Nici vântul şi nici soarele nu-i vor lăsa pe piele urme.
Şi acela ce purtarea şi-o croieşte
după regulile bunei cuviinţe,
închide pasărea măiastră într-o cuşcă.
Cântul cel mai liber nu se înalţă de după gratii or zăbrele.
Acela pentru care rugăciunea-i o fereastră
ce-o poţi deschide ori închide,
n-a vizitat pesemne casa propriului său suflet,
unde ferestrele-s mereu deschise.
Viaţa de fiecare zi îţi este templu şi religie.
Când intri-n templu, să iei tot ce-i al tău cu tine
la-ţi plugul şi ciocanul, ia-ţi maiul şi lăuta,
Şi lucrurile ce le-ai zămislit din trebuinţă or plăcere.
Căci întru rugăciune nu poţi să te ridici
mai sus decât îţi sunt izbânzile
si nici să te cobori mai jos decât te-au coborât neîmplinirile.
Şi ia-i pe toţi cu tine:
Căci întru închinare nu poţi să zbori
mai sus decât le sunt speranţele
şi nici să îţi pleci fruntea
mai jos decât îi duse deznădejdea.
Iar dacă vrei să îl cunoşti pe Dumnezeu,
nu sta să-l cauţi în cimilituri
Ci mai degrabă uită-te împrejur
şi-ai să-l ghiceşti în jocul copiilor tăi
Şi uită-te în sus;
ai să-l zăreşti mergând pe-un nor
şi întinzându-şi braţele-ntr-un fulger,
şi coborând apoi cu ploaia.
Îl vei vedea în flori,
zâmbindu-ţi şi sus în pomi,
făcându-ţi semn cu mâna."


Dumnezeu
În zilele îndepărtate, pe când întâiul freamăt al vorbirii îmi atinse buzele, am urcat muntele sfânt şi I-am vorbit lui Dumnezeu spunându-I:
„Stăpâne, eu sunt robul Tău.
Voinţa Ta ascunsă e lege pentru mine
şi îţi voi fi supus în veci."
Dar Dumnezeu nu îmi răspunse, ci se îndepărtă ca o furtună puternică.
Şi după o mie de ani am urcat din nou pe muntele cel sfânt şi I-am vorbit lui Dumnezeu încă o dată, şi I-am zis:
„Creatorule, eu sunt creaţia Ta.
Din lut m-ai plămădit şi Ţie îţi datorez fiinţa."
Dar El nu îmi răspunse ci se îndepărta cu freamătul a o mie de aripi mlădioase.
Şi după încă o mie de ani m-am urcat pe muntele sfânt şi iarăşi I-am vorbit lui Dumnezeu, zicându-I:
„Tată, eu sunt fiul Tău.
Cu milostenie şi cu iubire Tu m-ai zămislit,
şi prin iubire şi-nchinare voi moşteni împărăţia Ta."
Dar Dumnezeu nu îmi răspunse şi, precum ceaţa care învăluia piscurile îndepărtate, El se risipi.
O mie de ani mai târziu, când am urcat din nou pe muntele cel sfânt, şi iarăşi I-am vorbit lui Dumnezeu, I-am spus:
„Dumnezeul meu, menirea şi împlinirea mea,
eu îţi sunt ieri, iar Tu-mi eşti mâine;
eu îţi sunt rădăcina din ţărână, iar tu eşti înflorirea mea în ceruri,
şi împreună creştem dinaintea soarelui."
Iar Dumnezeu se aplecă atunci deasupra-mi
şi îmi şopti-n ureche dulci cuvinte,
şi-asemeni mării care primeşte râuleţul ce aleargă către ea,
El m-a primit în Sine.

Am coborât apoi spre văi şi spre câmpii,
iar Dumnezeu era şi-acolo.
(Fragmente din volumul:
Kahlil Gibran - Darul iubirii,
Editura Herald, 2004)
sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Kahlil%20Gibran.html


Trimiteți un comentariu