Pagini

joi, 27 noiembrie 2014

Despre responsabilitate II

               


                    Invatam de mici ca trebuie sa fim responsabili... ni se repeta la nesfarsit o lista intreaga de responsabilitati fata de familie, societate, etc. Si pe masura ce crestem... lista creste si ea, devenind uneori coplesitoare. Si totusi, nimeni nu ne invata ca este necesar sa fim responsabili pentru noi insine, pentru ceea ce sadim si crestem in interior, nimeni nu ne spune ca ceea ce gandim si simtim astazi devenim maine. Nici parintii, nici parintii parintilor nu sunt vinovati... A existat un moment in trecut cand am uitat pur si simplu faptul ca suntem creatorii propriilor vieti si ca fiecare clipa a vietii este responsabilitatea noastra. Da, prima si cea mai importanta responsabilitate a fiecaruia este fata de sine insusi, fata de ceea ce permite sa creasca in interiorul sau pentru ca astfel isi construieste, constient sau nu, experientele traite si in acelasi timp influenteaza crearea experientelor colective. 
                    Acum ceva timp a venit la mine o domnisoara convinsa ca are cununiile legate. Draguta, cocheta, o companie agreabila... si totusi cu o serie de relatii dezamagitoare in spate. Discutia a decurs cu gratie pana cand a fost intrebata care este parerea ei despre barbati... Si atunci a inceput potopul de apelative nefericite la adresa domnilor... barbatii sunt mitocani, misogini, nu pot face nimic singuri, sunt depravati, lenesi... Descrierea a continuat o buna bucata de timp... Si domnisoara, care nu contenea cu enumerarea minunatelor calitati masculine se intreba, totusi, de ce e singura... gasind ca unicul raspuns este magia. Si cazul nu este singular si nici nu apartine in exclusivitate femeilor. Cum poti avea o relatie normala cu o fiinta la adresa careia ai doar cuvinte de ocara? Ceea ce este in interior se reflecta in exterior si atragi acele experiente si relatii care sa-ti confirme convingerile interioare. Asa ca... inainte de a da vina pe magie ori cine stie ce alte cauze... opriti-va un moment si intrebati-va unde va situati voi, ce convingeri aveti fata de oameni, femei, barbati, lume in general. Incepeti din interior, fara a cauta vinovati. Doar deveniti constienti de programele care ruleaza in fundal si deveniti responsabili pentru credintele si convingerile voastre. Apoi le puteti schimba si astfel veti schimba realitatea exterioara.
                    In aceeasi categorie se regasesc soti si sotii nefericite care se intreaba de ce stau langa asemenea parteneri... angajati nemultumiti, cetateni nemultumiti, gata sa arunce in propria tara cu noroi pana dincolo de saturatie. Au fost alegerile personale ale fiecaruia... sau poate nu erati acolo cand ati ales? Au ales programele care rulau nestingherite pe pilot automat? Avem partenerii pe care ii avem pentru ca, la nivel interior, ne place sau nu, am rezonat cu ei. Avem sefii, colegii, prietenii pe care ii avem pentru ca rezonam cu ei... si daca nu ne place, e timpul nu sa plecam de acasa, sa ne dam demisia ori sa urcam pe un varf de munte, ci sa ne intrebam ce anume din noi insine atrage aceste persoane, situatii in viata noastra. Odata ajunsi aici putem incepe schimbarea. Si schimbarea presupune sa intelegem si sa acceptam ca suntem responsabili pentru ceea ce atragem, fie acestea experiente sau oameni. 
                    Ne intrebam uneori de ce, desi sunt atatea miscari spirituale, vechi si noi, nu se vad rezultate... Rezultatele vin pe masura ce intelegem ca nu exista vina, nu exista vinovati ci doar lipsa de responsabilitate fata de noi insine si alegem sa schimbam acest lucru nu prin trantirea usilor si alergarea la alte cursuri, alte teorii... ci prin lucrul interior cu noi insine, cu convingerile, credintele si limitele pe care ni le-am impus.

miercuri, 26 noiembrie 2014

Despre responsabilitate I

Intr-o zi, la poarta unei cetati se opri un tanar calator si, vazand un batran odihnindu-se la umbra copacilor din apropiere, il intreba:
- Batrane, ce fel de oameni locuiesc in aceasta cetate?
- Cum sunt locuitorii cetatii din care ai plecat?
- Pai... sunt oameni rai, dusmanosi, vesnic pusi pe harta, raspunse tanarul.
- Ei bine, asa sunt si oamenii acestei cetati, spuse batranul.
La cateva ceasuri dupa ce calatorul plecase, dezamagit de ceea ce i se spusese, la poarta cetatii poposi alt calator. Si acesta, vaandu-l pe batranul care se odihnea la umbra arborilor inalti, intreba:
- Batrane, cum sunt oamenii care locuiesc in aceasta cetate?
Batranul ii puse si acestuia aceeasi intrebare:
- Cum sunt cei care locuiesc pe meleagurile de unde vii?
- Sunt oameni buni, primitori, tare rau mi-a parut ca am parasit acele locuri.
- Fii linistit, asa sunt si locuitorii acestei cetati.
Un om, care, avand treaba cu negustorii din jurul cetatii, fusese martor la ambele intalniri, se apropie de batran si-l intreba:
- Batrane, am auzit ce le-ai spus calatorilor. Amandoi te-au intrebat acelasi lucru. Cum le-ai putut da asemenea raspunsuri diferite?
- Raspunsurile n-au fost deloc diferite. I-am intrebat de unde vin si le-am spus ca acelasi lucru vor gasi si aici. Nimeni nu poate gasi in afara altceva decat ceea ce este inauntru. Cel care a plecat dintre oameni haini tot astfel de oameni va gasi oriunde s-ar duce pana ce-si va fi curatat sufletul iar cel cu sufletul curat va gasi oameni pe potriva lui oriunde il va purta viata.

luni, 10 noiembrie 2014

Ce nu se spune despre evolutia spirituala

                     


                       Adesea ni se pare ca cei care tin seminarii ori scriu carti despre spiritualiate traiesc intr-o altfel de lume, capata cumva o aura speciala care ii face imuni in fata problemelor celor multi care le cumpara cartile ori merg la conferintele/ seminarele lor. Ceea ce se intampla cand cortina cade, cand spectatorii sunt departe, la casele lor... este cu totul altceva. Redevin oameni, simpli cautatori ai adevarului, ai unor solutii pentru a se ajuta pe sine si pe cei din jur... In unele cazuri... sper ca putine, in spatele cortinei se ascunde o afacere fara nici o umbra de spiritualitate, hranita din nevoia oamenilor de a se regasi, de a se cunoaste...
                         De multe ori maestrii, scriitorii sunt nevoiti sa imbrace haina misticului, a celui care stie totul pentru ca, daca ar veni in fata oamenilor si ar spune "sunt la fel ca voi, am temeri, angoase cu care ma lupt uneori, sunt momente in care nici eu nu mai cred ceea ce spun, am momente de slabiciune..." ceilalti ar pleca iar mesajul lor, oricat de benefic ar fi, ar ramane fara ecou. Avem o nevoie chinuitoare de a judeca, de a face semi-zei din cei pe care dorim sa-i urmam, iar acestia devin sclavii proiectiilor noastre mentale. Pedepsim orice abatere, orice cadere, orice slabiciune... pentru ca ei, cei luminati, nu au voie sa fie oameni, nu le acordam permisiunea de a fi la fel ca noi.
                      Poate tocmai de aceea pierdem o parte importanta a ceea ce inseamna calatoria spre sine. Nu suntem dispusi sa intelegem ca intre punctul in care ne aflam si ceea ce credem a fi capatul drumului... exista o intreaga aventura, cu suisuri si coborasuri, cu perioade de stagnare, cu obstacole pe care avem senzatia ca nu le vom depasi niciodata.
                       Ei bine... nimeni... sau aproape nimeni n-a venit pe lume plutind pe nori albi si pufosi. Toti ne-am nascut si am crescut intr-un noian de limitari, conditionari, am fost marionetele acelorasi sisteme de educatie. Ceea ce s-a inamplat pe parcurs a fost faptul ca in timp ce unii au inceput sa traiasca pe pilot automat, conform conditionarilor sociale, culturale, economice, ceilalti au inceput sa-si puna intrebari, sa incerce o evadare din temnita conditionarilor primite. Fiecare a gasit propria solutie, nu intr-o zi, ci dupa o lunga cautare. S-au impiedicat, au cazut, s-au ridicat, au mai facut un pas... dar nu s-au oprit. Ceea ce primim este rezultatul eforturilor facute de ei in ani intregi de cautari. Dar este mai simplu sa primim direct rezultatele, fara efortul presupus de ajungerea la el. Un fel de teorema matematica pe care o aplicam fara a face de fiecare data calculele care au condus la aparitia ei. Este de ajuns sa stim ca funcioneaza, nu ne intereseaza de ce si cum.
                       Totusi, cel care se angajeaza in calatoria spre sine va parcurge propriul drum cu tot ceea ce acesta presupune. Fiecare reteta functioneaza pentru cel care a creat-o. Este adevarat, unele pot fi aplicate cu oarecare succes de majoritatea oamenilor... dar pana la un punct, punctul care face din fiecare o fiinta unica in valsul vietii. 
                       Da, vor fi obstacole, da, va fi pace o vreme, dar doar pentru a prevesti o noua furtuna, da, veti crede de mii de ori ca portul lunistit este in fata voastra, doar pentru ca odata ajunsi acolo sa descoperiti ca incepe o noua calatorie, un nou port la care trebuie ajuns. Va veti zdreli picioarele de spinii drumului, veti plange si veti fi hotarati sa aruncati la gunoi tot ceea ce visati... si, daca exista suficienta determinare, va veti ridica iar. Veti spune de mii de ori ca v-ati trezit spiritual, pentru ca apoi sa aflati ca orice trezire este punctul de plecare pentru o noua spirala evolutiva, urmata de o noua trezire. 
                       In orice ridicare exista o adancire in sine, cu cat te ridici mai sus, cu atat cobori mai jos, pana cand cele mai adanci umbre sunt transmutate in lumina. Vor fi momente cand, fata in fata cu voi insiva, veti intoarce capul infiorati de intunericul din voi si totusi, in ziua cand il veti accepta ca fiind parte din voi, va va lasa liberi de judecati, de neiertari... Cea care judeca in noi, cea care pune etichete si e gata sa arunce prima cu piatra in presupusul vinovat este umbra, partea intunecata, nu lumina. 
                      Daca i-ati fi vazut pe cei ridicati azi pe altarele cunoasterii spirituale in timpul calatoriei lor... i-ati fi apreciat pentru efortul depus? I-ati fi observat macar? Ati fi trecut dincolo de etichetele de ciudati, neadaptati etc. pe care altii le atarnau de gatul lor? 
                      Evolutia spirituala nu este o plimbare printre flori, intr-o zi calda de primavara. Va va lasa cu picioarele insangerate de spinii din cale, dar va va duce, la momentul cel mai potrivit pentru voi, acolo unde nimeni altcineva nu va va putea conduce, in miezul fiintei voastre, acolo unde niciodata nu ati incetat sa fiti perfecti, unici, eterni, fiinte de lumina pura.

joi, 6 noiembrie 2014

Teama de a ierta

                 



              Cred ca ni s-a intamplat tuturor... sau aproape tuturor sa spunem "te iert"cuiva, pentru ca apoi, la prima "abatere"sa-i aruncam in fata, sau sa ne aducem aminte tot conflictul anterior. Acel "te iert"declarativ spus din politete, pentru ca asa e frumos, pentru ca e bine sa ierti etc. a ramas la nivel declarativ, reducand la tacere ceea ce simteam si gandeam de fapt... dar fiind oameni educati, ne-am fi socat pe noi insine daca i-am fi strigat celuilalt in fata "nu te iert, nu am chef sa iert nimic din ce consider ca mi-ai facut si o sa te tin minte... o sa tin minte tot si n-am sa te mai las sa ma ranesti, am sa ma inchid in mine insumi si poate chiar am sa ti-o platesc, cu prima ocazie". Nu ar suna prea magulitor pentru noi, nu? Si totusi, la nivel interior, asta se intampla de multe ori. Fie ascuns, pentru ca ne-ar fi rusine sa recunoastem ceea ce gandim si simtim, fie cat se poate de deschis...dar nerostit. E bine, e rau? Este, si atat. Iertarea autentica ne scoate din zona noastra de confort, ne zdruncina convingerile, programele dupa care functionam. Mintea rationala ne sopteste ca daca am sterge cu buretele ceea ce tocmai ni s-a intamplat am fi iar raniti, am suferi... si atunci, solutia este sa ne agatam de resentimentele mocnite, de acel "iert, dar nu uit". Iertarea ne impinge in necunoscut, dincolo de limitele pe care ni le impunem. Ce se va intampla daca iert orice? Nu as deveni un fraier? Nu m-ar calca toti in picioare? Nu, cu siguranta nu. Ceea ce te va calca in picioare fara doar si poate este teama ca asta ti se va intampla. Teama va atrage exact experienta care sa-ti confirme ca ai avut dreptate. Este un cerc vicios... nu iert pentru ca as fi luat de fraier, pentru ca as fi vulnerabil... si teama mea de ceea ce s-ar putea intampla atrage dupa sine o experienta care sa-mi confirme reactiile. Mintea creeaza limite, bariere in calea iertarii pentru ca asta a fost invatata sa faca. Programele pe care le purtam cu noi in subconstient, amintirile dureroase ne soptesc ca daca vom pune o bariera intre noi si ceilalti, daca vom pedepsi, vom arata neincredere ... vom fi protejati, vom suferi mai putin. Suntem raniti pentru ca ne asteptam la asta. De cand ne-am nascut si multe alte vieti inainte am invatat ca trebuie. sa ne protejam, sa punem bariere intre noi si ceilalti, ne-am creat convingerea ca fara aceste ziduri emotionale, mentale am fi vulnerabili, lumea noastra s-ar prabusi. Astfel am creat cercul in care ne tot invartim... ne temem de viata, de ceilalti, de iubire, de moarte, de pierderi etc. ...si atragem tot mai multe experiente care sa ne confirme temerile, afundandu-ne tot mai mult. 
                      Iertarea elibereaza pentru ca deschide, dizolva tiparul, convingerea care creeaza experienta dureroasa. Te elibereaza in primul rand pe tine, cel care ierti, te scoate din tiparele obisnuite si te conduce in necunoscut... in libertatea de a fi, de a exista fara resentimente, fara teama ca ai putea fi ranit din nou. Si totusi, tocmai aceasta libertate sperie. Am uitat ce inseamna, mintea se sperie de aceasta lipsa de programe si convingeri pe care libertatea interioara o presupune.
La inceput exercitiul iertarii nu este confortabil... este chiar neplacut, pentru ca rascoleste convingeri tot mai profunde. Pe parcurs se schimba ceva... incepem sa experimentam gustul libertatii, al vietii lipsite de bariere, temeri si incep sa se petreaca lucruri magice. Lumea inceteaza sa ne mi fie ostila, ne deschidem spre viata si observam ca si viata se deschide spre noi.
                        Iertati, iertati in primul rand pentru voi, pentru ca meritati sa fiti liberi, sa imbratisati viata cu bucurie. Iertati pentru a trai frumos, pentru a va vindeca sufletele. Primul pas poate fi dificil... dar restul vor veni de la sine.

marți, 4 noiembrie 2014

Despre trezirea spirituala...

      



                   Citesc si iar citesc despre noul "must have" al spiritualitatii... Daca vrei sa fii in randul lumii, este musai sa fii trezit spiritual. Ce inseamna trezirea asta... e prea putin relevant. Si cum orice e la moda trebuie bifat pe lista, incepe colindatul pe la cursuri, seminarii, conferinte... meditatii, uneori ore intregi de asane, pentru cei care au imbratisat aceasta cale. Intri in diferite cercuri si... daca nu ai aerul usor superior, grav sau aerian al unui trezit... esti privit cumva compatimitor, cu indulgenta subtila... ce sa-i faci...nu esti trezit. 
                   O intreaga aventura, trezirea asta. Ceea ce se spune mai rar, daca totusi se spune, este ca te trezesti exact la nivelul la care esti si ca fortarea trezirii prezinta pericole majore pentru propriul echilibru. Nu devii dintr-o data un iluminat radiind in jur iubire neconditionata, nu-ti dispar problemele... ba chiar se inmultesc, uneori, nu castigi la loto... ramai tot tu, sau, in sfarsit ramai tu, gol golut, asa cum esti, asa cum ai crescut sau nu in lunga perioada in care nu erai treaz. Si cu tine se trezesc si umbrele tale, partile intunecate... tot. Daca pana acum aspirai pe furis la capacitati extraordinare... ce te faci daca le dobandesti... dar nu stii cum sa le controlezi, ce faci daca incepi sa vezi... si nu vezi doar ingerasi si maestrii... ci si acele energii mai putin frumoase... ii vezi pe cei de langa tine cu toate energiile din jurul lor... 
                    Exista un rost pentru care toate au timpul lor. Fiecare are momentul sau in care trezirea se produce de la sine, fara a fi fortata, cautata, grabita. Este acel moment in evolutia fiecaruia in care ai suficient discernamant, maturitatea spirituala necesara pentru a te descurca cu tine insuti, pentru a intelege ce ti se intampla, ce ai de facut tu cu tine insuti. 
                      Rabdarea si discernamantul pot muta muntii din loc. Cresteti incet, cu grija, cu iubire fata de voi insiva... veti ajunge acolo unde ati fost meniti sa ajungeti la momentul optim pentru voi. Pana atunci, savurati calatoria... este magica.

Consilierea spirituala - intre ajutor si manipulare





                              In ultima perioada a tot plouat cu consilieri spirituali. Se ofera consiliere cu ingeri, cu diferite energii, care mai de care cu nume mai sofisticate, cu extraterestrii...in fine, se consiliaza cu aproape orice. Evident, printre consilieri exista oameni bine intentionati care doresc sa isi aduca o contributie, oricat de mica, la evolutia planetei, oameni care doresc sa ajute si sa evolueze... dar mai exista si o alta categorie, uneori foarte bine camuflata sub masca spiritualitatii, a celor care au vazut in nevoia fiecaruia de a se descoperi pe sine si de a creste spiritual posibilitatea unei afaceri profitabile. Cum ne ferim de acestia? Destul de greu, la prima vedere. Cei care ajung in fata unui consilier sunt, cu rare exceptii, oameni care au framantari interioare, probleme carora nu le-au gasit o rezolvare si apeleaza la consilier ca la o ultima solutie. Si atunci, omul vine cu inima deschisa, gata sa-si puna sufletul pe tava, receptiv la tot ceea ce i se spune, vine cu dorinta sincera de a intelege ce este cu el insusi, ce i se intampla. E vulnerabil, sugestionabil, gata sa primeasca orice sugestie, orice idee... Consilierea este extrem de delicata, iar consilierul trebuie sa trateze fiecare caz in parte cu atentie pentru a fi capabil sa ajute fara a crea dependente, fara a incerca sa convinga clientul ca o cale sau alta este ceea ce i se potriveste. Consilierul este doar o umbrela pe timp de ploaie. In momentul in care clientul incepe sa se descurce singur, sa-si lamureasca framantarile si sa se echilibreze, este necesar sa se retraga.
                             Ce se intampla cand avem de-a face cu o pseudo-consiliere? Initial lucrurile decurg normal, suntem ajutati, indrumati cu amabilitate. Consilierul afiseaza o atentie deosebita fata de problemele noastre... o atentie chiar "prea deosebita", ne este alaturi, vrea sa ne cunoasca orice miscare sufleteasca, orice gand si emotie... pentru a ne ajuta. Dar, treptat, ideile, gandurile, emotiile noastre cunosc modificari, simtim nevoia sa-i spunem consilierului orice, suntem agitati cand nu reusim acest lucru. Indiferent de orientarea spirituala anterioara incepem sa fim interesati de calea urmata de cel care ne ofera ajutor si parca simtim ca aceasta este cea mai potrivita pentru noi. Uneori consilierul incepe sa ne inoculeze subtil sentimente de vinovatie... avem probleme pentru ca am gresit candva, acum x vieti, pentru ca modul in care privim lucrurile este gresit, pentru ca ceea ce credeam inainte de a ajunge la consiliere ca este calea noastra este o mare eroare... in fine, se gasesc diferite motive pentru a ne simti vinovati, in functie de propriile sensibilitati. Inocularea acestor sentimente de culpabilizare ne fac si mai vulnerabili in fata consilierului binevoitor. In cel mai fericit caz, clientul ajunge treptat...dar aproape sigur, un discipol al consilierului, cotizand regulat, de obicei sume modice... dar pe durata nedefinita. In cazurile mai putin fericite, omul pleaca fie total dezechilibrat, fie scarbit de ceea ce inseamna consilierea spirituala, devenind un adversar al ideii de spiritualitate.
                        Cateva semne care ne pot da de gandit si care ar trebui sa ne dea de gandit, sa trezeasca un semnal de alarma fata de consilierea primita si de beneficitatea acesteia sunt: schimbarea brusca a gandurilor, a preferintelor, nevoia de a fi in contact permanent cu consilierul, santajul emotional pe care consilierul il exercita asupra clientului - daca nu faci asa...nu o sa evoluezi/ nu o sa te vindeci etc, nu te voi mai primi la consiliere, imbratisarea neconditionata a ideilor sugerate de consilier, sentimente crescute de culpabilitate etc.
                     De ce practica unele persoane asa ceva? Pentru ca pot...sunt persoane care si-au dezvoltat anumite capacitati pe care le folosesc in interes personal. Ar trebui judecate? Nu. Isi au locul lor si cei care ajung in astfel de situatii rezoneaza cu aceste persoane si au ceva de invatat din aceasta experienta. Exista o fascinatie a puterii care devine uneori irezistibila... sa stii ca poti exercita o influenta majora asupra oamenilor, ca ii poti manipula in avantajul tau... ca poti avea astfel discipoli care sa-ti gadile orgoliul... toate acestea pot provoca o cadere spirituala serioasa. Si, totodata, pot fi o lectie pentru respectiva fiinta... sa invete despre mirajul puterii, despre manipulare...si cat de dureros poate fi atunci cand roata se intoarce.
                         Ceea ce este fiecare dator sa faca este sa fie constient, sa gandeasca pentru sine, sa-si puna intrebari si sa-si lase intuitia sa vorbeasca... iar daca este victima unui asemenea consilier, sa inteleaga ca ceea ce i s-a intamplat nu are nimic in comun cu ceea ce inseamna spiritualitatea.