Pagini

marți, 13 ianuarie 2015

Despre apreciere




                   Avem nevoie de apreciere, de o privire in care sa citim recunoastere pentru ceea ce facem, pentru ceea ce suntem. E ca o mangaiere, o incurajare care ne da aripi. Si lipsa ei poate frange aripi… Sunt putine lucruri care dor mai mult decat nepasarea, lipsa aprecierii. Fiecare tanjeste dupa ea, intr-un fel sau altul, o cauta in ochii prietenilor, intr-o strangere de mana, intr-un multumesc. Si uneori aceste gesturi atat de mici… cu daruri atat de mari, intarzie sa apara.
               Cand suntem mici apreciem orice maruntis, fiecare papusa, fiecare moment de joaca. Apreciem zapada, soarele… baltile in care ne bagam picioarele incaltate in pantofi noi… spre disperarea adultilor din jur. Totul era nou si plin de savoare. Imi amintesc prima pereche de blugi… destul de scortosi, de un albastru deschis. Ma uitam la ei cu o incantare care acum ma amuza. Da… acum magazinele sunt pline de blugi si poate cei nascuti cu ceva ani mai tarziu sunt surprinsi ca o pereche banala de blugi poate trezi incantare… dar atunci era ceva. Aveam blugi… si chiar daca erau usor incomozi, erau blugi. Si incantarea mea umplea de lumina ochii tatalui meu… aprecierea mea pentru acei pantaloni trezea in el o scanteie de bucurie. Bucurie pentru un gest care conta… conta efortul facut pentru a-mi gasi acei blugi. Este extraordinar ce forte interioare poate trezi aprecierea… si la fel de extraordinar ce rani interioare poate lasa lipsa ei.
                  Pentru ani intregi am pierdut pe undeva darul aprecierii. Pentru ca aprecierea este un dar… a sti sa apreciezi lucruri marunte si mari, un peisaj frumos, un zambet, o floare… Si am pierdut darul. Intrand in lumea adultilor viata a devenit banala, impartita intre treburi, probleme … o lume in care nu ai timp sa admiri o floare plina de roua diminetii ori sunetul molcom al ploii dansand pe acoperis. Si intr-o zi m-am trezit cu o viata cu gust amar… plina de “ nu am timp” si goala de emotie. Drumul inapoi spre copilarie este mai complicat decat cel spre viata de adult. Presupune sa mergi in contra curentului. Daca pentru copil aprecierea este ceva natural, pentru adultul care a uitat aprecierea… este un proces de invatare. Si incepi sa exersezi mental… si enumeri motivele pe care le ai pentru a aprecia lumea, viata… si undeva se deschide o poarta si incepi sa observi ca ai o sumedenie de motive… si stai si  te intrebi… unde ai fost de nu le-ai vazut pana acum…Si ceva se schimba, ceva esential. In primele momente m-a pufnit rasul… un ras eliberator, venit din tot corpul, un ras din acela cu lacrimi, ca dupa un banc bun. Aprecierea era acolo, in mine. Cea plecata fusesem eu. Si cand m-am intors, am regasit-o. Problema e ca uitasem de mine in mare masura… si cu mine uitasem de viata, de chestiile alea mici care dau culoare si parfum zilelor. Si am inteles ca lipsa aprecierii imbolnaveste… te imbolnaveste de angoase, de stress, de frustrare, te acreste. Si poate nu eram inca un otet de calitate… dar eram pe drumul cel bun in privinta asta.
                     Cum invatam sa apreciem? Constientizand ca totul este un dar, ca nimeni nu este obligat sa ne dea nimic. Viata insasi este un dar. Faptul ca respiram acum este un dar… si culmea este ca aerul nu are pretentia sa-I spunem multumesc dupa fiecare inspiratie. Oamenii din jur sunt un dar… chiar si cei cu care avem dispute… am putea spune ca ei sunt un dar special, pentru ca ne ajuta sa vedem ce nori mai avem in interior. Odata ce pornesti pe drumul aprecierii si incepi s-o deprinzi vezi ca incepe sa se tina scai de tine. Viata incepe sa se simta apreciata si iti scoate in cale mai multe motive sa o vezi, sa o gusti. Incepi sa vezi ca un cuvant sincer de apreciere deschide usi care raman ferecate in fata a mii de argumente. Aprecierea vorbeste limba sufletului, topeste gheata si vindeca ranile. Si totusi… cei mai multi oameni sunt lipsiti de ea. Desi sunt inconjurati de oameni, de prieteni, de rude… nimeni nu spune multumesc, nimeni nu ofera un zambet. Cate mame primesc un multumesc pentru o camasa calcata ori o prajitura? Cati tati primesc un multumesc pentru o plimbare in parc, pentru un joc? Cati copii primesc un multumesc pentru ajutorul oferit? Cati oameni primesc un zambet sau o strangere de mana pentru un serviciu marunt? Cate femei de serviciu primesc un multumesc ori macar un zambet pentru ca strang dupa noi? Da… e treaba lor sa o faca… dar asta nu inseamna ca nu putem aprecia curatenia pe care o fac. Nimic material nu poate rascumpara lipsa aprecierii. Cati soti isi amintesc sa multumeasca pentru mancarea care ii asteapta pe masa? Cate sotii mai multumesc pentru un gest galant?
                     Exista un moment, undeva intre pierderea aprecierii si uitarea de sine, un moment in care incepem sa credem ca unele lucruri ni se cuvin, asa, pur si simplu, ca ne apartin si ne folosim de ele… si oamenii, viata incep sa se numere printre acele lucruri. Ei bine, nu. Nimic nu ni se cuvine. Pana si viata… daca vede si vede ca nu e apreciata incepe sa plece de la noi. Nimeni nu este obligat sa faca nimic pentru noi, nici copiii, nici parintii, nici sotii, nici sotiile, nici prietenii… nici colegii, nici sefii… nimeni.

                     Aprecierea te invata ca totul este dar. Este o lectie care merita invatata.
Trimiteți un comentariu