Pagini

miercuri, 14 ianuarie 2015

Despre moarte




                 E bine sa te gandesti din cand in cand la moarte… nu ca la un final, nu ca la o judecata definitiva, ci fara teama, fara vinovatii mai mult sau mai putin inchipuite. E bine sa te gandesti la ea ca la un drum ce, la un moment dat, ti se deschide in fata si sa te intrebi ce ai vrea sa iei cu tine si ce ai vrea sa lasi mostenire celor care vin dupa tine. E asa, un fel de interogare intima, o privire de ansamblu asupra locului in care te afli.
               Gandul asta, al mortii, poate deveni, intr-un fel, simpatic. Sa-ti imaginezi ca te afli in ultimele cateva minute in corpul primit la intrupare si incepi sa aduni ceea ce ai de luat cu tine… Cand am facut prima oara exercitiul asta aveam un bagaj impresionant. Si ma amuzam gandindu-ma ca tineam cu dintii de multe… pana si cele mai marunte regrete, resentimente, dureri erau aliniate la plecare. Nu erau doar bucuriile si implinirile, asa cum mi-ar fi placut sa cred, ci si micimile, limitarile mele. Partea mai putin placuta este ca nu le caram cu noi doar o parte din drum, ci le vom cara pana cand vom decide ca nu ne mai sunt necesare… si asta poate dura multe, foarte multe vieti. Si le mai lasam si urmasilor… Nu lasam mostenire doar trasaturi fizice, talente, parti din personalitate… ci si micimile si limitarile noastre. Mult timp dupa ce vom fi parasit planul terestru convingerile, credintele, spaimele noastre vor fi inca vii, active, purtate mai departe de alte si alte generatii. Suntem participanti activi la permanenta evolutie a subconstientului colectiv de familie, de grup, de neam, planetar… si cand ajungem sa constientizam acest lucru se schimba ceva in noi… ne privim altfel viata, gandurile, emotiile… Si vedem altfel si moartea… devine un factor motivational puternic, cu atat mai puternic cu cat intelegem mai mult ca ceea ce dorim sa lasam copiilor, nepotilor este mai putina teama, mai putina limitare, mai putina suferinta… si pentru a lasa mai putin, nu mai mult, e nevoie sa lucram cu noi insine cat suntem aici, iar perioada ramasa intre constientizare si moarte este un timp de prefacere, de alchimie interioara.
                  Din perspectiva asta, imi doaresc sa iau cu mine si sa las mostenire cat mai putin. Vreau sa fiu zgarcita cu ceilalti…

                   Daca am sti ca tot ceea ce traim, gandim, simtim ramane mostenire celor dragi noua, oare ne-am mai privi la fel? Poate ca sunt momente in care nu ne pasa foarte mult de noi, de ceea ce se petrece in interiorul nostru… dar toti ne dorim tot ce-I mai bun pentru copiii nostri. Oricat ne-am stradui sa le oferim un viitor material mai bun, acesta nu poate rezolva nici spaimele, nici ingustimile interioare, nici neputintele care le pulseaza in vene.Si atunci, ceea ce avem mai de pret de lasat si totodata de luat cu noi este limpezimea noastra interioara, intelegerea, iubirea, compasiunea, armonia…
Trimiteți un comentariu