Pagini

miercuri, 14 ianuarie 2015

Omul ca dar

          


                   Uneori nu intelegem de ce intra anumiti oameni in viata noastra, de ce incep sau se sfarsesc prietenii, iubiri... O panza tesuta din mii de intalniri si despartiri abrupte ori domoale... Fiecare aduce un dar, fiecare om intalnit, fiecare fiinta care trece prin vietile noastre pentru o zi, o luna, un an ne aduce un dar, de lacrimi sau bucurie, de mangaiere sau smerire... dar nimeni nu vine catre noi cu mana goala. Fiecare poarta ceva, ceva doar pentru noi, ceva de neinteles pentru oricine altcineva si care ne poarta un pas mai departe pe propriul drum.
                      Si se intampla sa nu intelegem. Eu, cel putin, am trecut mai departe de multe ori fara a vedea darul. L-am observat mai tarziu, uneori ani mai tarziu si abia atunci am inteles de ce drumul meu se intersectase pentru un timp cu al altuia. Si nu vedem darul din multe motive... in primul rand pentru ca nu stim de existenta lui, pentru ca nimeni nu ne spune... nimeni nu ne spune ca dincolo de aparente mai exista ceva. Apoi, din durere, din orgoliu, din indarjire, din iubire, din sumedenie de motive. E si greu sa vezi lumina cand in jur e doar furtuna. Nu prea ai chef sa vezi fiinta pe care, la momentul respectiv o detesti, o privesti ca pe un inamic, ca pe un dar. Si in mijlocul emotiilor n-ai nici timp, nici starea necesara pentru a-l cauta. Si totusi exista, e acolo... si il gasesti mai tarziu. Si iti dai seama ca dupa acea intalnire lumea ta interioara s-a imbogatit, ai castigat poate rabdare, poate intelepciune, poate intelegere, iubire, compasiune... ai castigat ceva ce te-a ajutat sa mergi mai departe sau, poate, sa te asezi pe drumul tau.
                    Imi amintesc uneori cu drag de preotul care m-a invatat sa am o relatie personala cu Dumnezeu. Eram intr-o perioada mai tulbure a adolescentei. Acum as spune ca eram intr-o perioada de cautari... atunci as fi spus ca nimeni nu ma intelegea. Si omul asta a avut rabdare sa lase cochilia aia tare de adolescent sa se deschida singura, fara insistente, fara discursuri moralizatoare. Avea asa, ceva domol, care te incalzea... dar care te si mustra tocmai prin blandete. Te sfiai sa gresesti nu pentru ca te-ar fi certat, ci tocmai pentru ca avea o intelegere a lucrurilor care te ducea singura pe drumul tau. Te punea cumva fata in fata cu tine, cu acea voce firava din interior care iti soptea pe unde s-o iei. Atunci n-am inteles mare lucru. Peste ani insa, printre cautari, am redescoperit legatura cu Dumnezeu si darul s-a revelat in lumina lui calda. Daca nu l-as fi intalnit poate ca as fi privit altfel spiritualitatea, religia, relatia cu divinul. Pusese in mine semintele dorului de vesnicie fara ca eu sa stiu, dar ele incoltisera acolo, in tacere si isi mijeau tulpinile firave ani mai tarziu.
                   Si au fost si sunt multi oameni carora le multumesc pentru darurile lor. Si imi pare uneori rau ca nu le-am vazut de la inceput... dar e si asta o lectie. Cu timpul inveti sa vezi darul, capeti asa, un simt al darului si chiar daca nu-l vezi imediat, ii simti prezenta. Si cel mai mare dar pe care ti-l fac ceilalti este ca te pun fata in fata cu tine, cu acele lucruri pe care le-ai ascuns sub pres cu speranta ca n-o sa stie nimeni. Cei care vin pentru a-ti fi oglinzi sunt cele mai mari daruri, te irita, te enerveaza, scot din tine raul pe care-l porti in interior, iti arata la ce mai ai de lucrat, pe unde mai ai noroi de curatat, pe unde schiopatezi. Si sunt, totodata, cele mai amare medicamente. 
                     Intrebarea este ce daruri purtam noi catre ceilalti... E o intrebare la care am putea incerca sa raspundem pentru fiecare om intalnit. Ce dar am adus noi? Ce dar lasam in urma noastra? Lasam un dar de zidire sau de destramare? Ce seminte plantam in inimile din jur? Plantam ciulini sau flori? Si nu conteaza daca un altul ne aduce dar de ciulini. Ii putem transforma in flori. Conteaza cum am raspuns noi... cu ciulini sau cu flori... si ar fi frumos sa fie doar flori...
Trimiteți un comentariu