Pagini

joi, 29 septembrie 2016

Depresia si cautarea spirituala

            De multe ori atunci cand incepem cautarile spirituale avem asteptari... avem asteptari mari de la noi insine, tragem de noi cu dintii pentru a urca repede si sus...cat mai sus posibil. Si cei din jur incep sa aiba asteptari, sa pretinda mai mult din partea noastra. Astfel se creeaza o presiune greu de suportat in care fiecare moment de tristete, fiecare clipa in care nu parem ca am picat acum din Rai devine chinuitoare si semn de esec. Cei care adera la un grup de meditatie, exercitii spirituale etc. au parte uneori de o presiune si mai mare. Aud in stanga si in dreapta cum lui X i s-a trezit energia kundalini, Y a meditat N ore fara intrerupere, Z a vorbit cu nu se stie ce arhangheli. 
                  Asa ca tu, novice, incepi sa iti pui intrebari. Tu nu ai ce sa povestesti... Ai stat cuminte la zeci de ore de meditatii, ai stat la cursuri, seminarii...si tu nu simti mare lucru. Nici vorba sa vezi ingeri ori sa cazi brusc in extaz. Ba mai ai si momente in care esti ingrijorat, nu te-a cuprins starea aia de detasare totala in care nu-ti mai pasa ca vin facturile la sfarsit de luna, nu te lasa indiferent gunoiul imprastiat pe jos de vecini...nici nu zambesti serafic atunci cand esti acuzat de cine stie ce pe nedrept. Prietenii se asteapta sa fii cumva... altfel, sa ii ajuti mai mult, daca se poate sa stai ore in sir sa le asculti dramele... doar tu nu mai ai probleme, esti un cautator spiritual, trebuie sa asculti, sa dai cele mai pertinente si intelepte sfaturi, sa plutesti cumva deasupra micimilor cotidiene.
                 Si uite asa, pas cu pas, se insinueaza subtila, vicleana depresie. Incepe sa ti se faca lehamite si de cautare, si de meditatie...si de tot. E clar ca ceva la tine e in neregula. Te-ai straduit, ai urmat toate sfaturile... Incepi sa te intrebi ce-i cu tine, sa cauti cauze in vieti trecute, in vieti viitoare, dai vina pe karma, pe soarta, pe vraji si forte intunecate. Si ceilalti povestesc... isi compun fete sobre, te privesc ingaduitori... le simti zambetul superior abia retinut in coltul gurii.
                       Ei bine, nu e nimic gresit la tine. Poti respira usurat. Ai ascultat doar prea multe povesti, te-ai lasat vrajit de dulcile iluzii ale unor cursuri care-ti soptesc ca in X zile cu siguranta vei fi un iluminat. Nu, nu vei fi. Dar poti fi linistit, nu ai pierdut nimic esential. E in regula sa nu accepti mizeriile celor din jur, e in regula sa te mai si enervezi cand si cand...e pur si simplu in regula, pentru ca esti om. Da, inca ai grijile tale, si le vei avea si mai tarziu, doar ca le vei vedea din alta perspectiva. Si nu, nu este cazul sa fii la dispozitia oricui, oricand. Timpul tau iti apartine in totalitate si este cazul sa inveti sa spui nu, sa iti rezervi timp pentru tine, chiar daca ceilalti ridica din spranceana. Inainte sa crezi povestile lui X, Y sau Z este in regula sa te inarmezi cu o doza sanatoasa de scepticism. Asta nu inseamna ca nu esti spiritual, inseamna doar sa inveti ca nu tot ce zboara se mananca.
                        E cazul sa renunti sa mai tragi de tine si sa iei lucrurile mai usor. Nu esti nici defect, nici nu ai o karma grea...esti doar un om pe drumul lui, care e doar al lui si nu seamana cu al altuia. Citisem undeva o chestie care mi-a placut foarte mult - inainte de iluminare car apa, dupa iluminare car apa. Nu mai stiu de unde era sau daca era chiar asa, oricum asta era ideea. Si dupa ce vei avea parte de N experiente spirituale vei sta frumusel in lumea asta, vei dormi, te vei trezi, vei manca, vei merge la lucru... vei avea vacante frumoase...inca te vei mai impiedica de prag daca nu vei fi atent, anotimpurile vor trece in acelasi ritm, vor continua sa fie zile ploioase si zile insorite. Totul va fi exact la fel... si totusi altfel, pentru ca si tu vei fi altfel. Vei fi altfel nu in doua zile, nici in doua luni, ci cu timpul. Cea care te va schimba va fi calatoria in sine, ea te va transforma mai intai insesizabil, apoi tot mai mult. Si nu intra in depresie... locul tau este unic in univers, la fel ca si experientele pe care le ai de trecut. Nu ti le va lua nimeni, nu va ajunge nimeni in locul tau la final. Da-ti timp, timp sa te bucuri, timp sa suferi, timp sa cresti si timp sa fii. Nu te grabeste nimeni.

vineri, 23 septembrie 2016

Altfel... despre karma

             Nu am mai scris nimic pe blog de mai bine de un an si poate ca nici nu as fi revenit daca nu mi-as fi amintit discutiile purtate cu cineva de curand. Ceea ce m-a uimit atunci la domnul in cauza a fost seninatatea cu care mi-a spus ca fiecare are karma lui si trebuie sa se descurce singur, sa plateasca ce are de platit si o sa fie bine. Aud des lucrul asta sau cel putin fraze din acelasi registru. Totul e karma, trebuie sa ispasesti mult si bine... ceva ce nu e clar definit, de care in mod cert nu iti aduci aminte...si cum ai putea, din moment ce s-a petrecut intr-o viata de care oricum nu iti amintesti, traita nu se stie cand, nu se stie unde. De aici pana la inducerea unui sentiment de vinovatie declansator de depresii e doar un pas. Incepi sa te simti vinovat si mintea iti da apa la moara, iti susura in ureche posibile fapte comise in acel timp oarecare. Vinovatia nu ajuta. Cu cat te simti mai vinovat, cu atat te adancesti in incertitudini, angoase si anxietate. In loc sa te ridici, cobori tot mai mult si mai jos printre ganduri negative. Stima de sine scade, ajungi sa atragi tot mai des situatii care sa-ti justifice si amplifice vinovatia. Nu e usor sa iesi din starea asta. Si din pacate sunt oameni gata sa te impinga si mai jos. 
Poate ar fi cazul sa deschidem bine ochii si urechile atunci cand ni se spun povesti de genul asta, indiferent cine ni le spune. Poate ar fi cazul sa gandim, sa punem totusi un semn de intrebare inainte de a ne lasa convinsi ca suntem cu siguranta incarnari ale cine stie cui. Poate ar trebui sa ne dezvoltam discernamantul mai mult...si poate ar trebui sa vedem dincolo de teorii seci omul care are nevoie de ajutor. 
Indiferent de karma unui om, de ceea ce credem ca a facut candva... nimeni si nimic nu ne da dreptul sa calcam o alta fiinta in picioare, sa inducem vinovatii, sa trecem nepasatori mai departe zambind superior. Raceala, indiferenta fata de semeni, tonul superior si aroganta nu sunt semne ale evolutiei spirituale. Daca un om se zbate in mocirla si tu ai avea puterea sa il ajuti... dar nu o faci, nu inseamna ca e karma lui sa moara in mocirla, devine si karma ta, a celui care atunci cand putea intinde o mana  nu a facut-o. 
Si... de multe ori nici macar nu avem de ce sa vorbim de karma. Sunt atat de multe programe mai putin dragute pe care le primim in copilarie si care ne paraziteaza mintea, incat poate ar trebui inceput de acolo. Si poate, dupa ce vom fi terminat de curatat toate programele de neiubire de sine, de rusine, vinovatie si alte asemenea, ne vom trezi ca am iesit si de sub incidenta temutelor plati. Poate inainte de a ne invinovati pentru un trecut mai mult sau mai putin imaginar am putea invata sa traim frumos si bine acum si aici, in viata de care suntem constienti, pe care inca o avem de trait. 
Zic si eu...poate...